Evolutia pietelor de capital nasdaq

Firma market-maker poate prezenta două tipuri de cotaţii:

• cotaţie fermă atunci când se obligă să cumpere sau să vândă un anumit volum de valori mobiliare la preţurile bid sau ask afişata;
• cotaţia facultativă care constituie preţul unui titlu pentru care nu se indică nici o cerere sau o ofertă fermă, preţ care trebuie să fie confirmat de market-maker.

În cazul în care se manifestă lipsă de lichiditate pentru o anumită valoare mobiliară, se utilizează o tehnică specială, potrivit căreia cotaţia nu este fermă, dar ea oferă un interval de preţuri în care ar putea avea loc o tranzacţie sau o serie de tranzacţii. Formatorul de piaţă încearcă să-i contacteze pe cei interesaţi să negocieze titlul respectiv. Dacă un broker sau dealer nu primeşte contraoferte, el va face reclamă tranzacţiei de vânzare sau de cumpărare pe care intenţionează să o efectueze, printr-un anunţ ataşat: ”cont cereri” (dacă doreşte să vândă) sau “cont oferte” (dacă doreşte să cumpere).

Executarea contractelor se realizează prin sistemul de clearing instituit pentru ansamblul titlurilor care se tranzacţionează  pe piaţa secundară americană. Piaţa OTC deţine o casă de compensaţie proprie, care asigură plata şi livrarea. Firma vânzătoare dă instructiuni casei de compensaţie de a transfera valorile mobiliare din contul ei de la depozitar în contul de la depozitar al firmei cumpărătoare. La rândul ei, firma cumpărătoare solicită casei de compensaţie să debiteze contul ei de numerar pentru a efectua plata către firma vânzătoare.

III.6.2. Bursa europeană EASDAQ

În septembrie 1996 a fost lansat sistemul EASDAQ, ca o colaborare între companii, bănci de investiţii, firme broker/dealer şi investitori instituţionali, având drept rezultat crearea unei pieţe la Bruxelles, în care sunt atraşi intermediari financiari nu numai din Europa, ci şi din întrega lume. Sistemul Easdaq este considerat a fi o piaţă pan-europeană, care permite accesul unui mare număr de investitori individuali şi instituţionali. Această piaţă nu s-a constituit sub forma unei asocieri a pieţelor naţionale, ci reprezintă o entitate de sine stătătoare, reglementată de un sistem cu două niveluri:

• un nivel de control asigurat de Market Authority of Easdaq, care reprezintă autoritatea administrativă autonomă;
• un nivel de control realizat de Belgian banking and Finance Comission.

Membrii Easdaq sunt reprezentaţi de 3 categorii: sponsori, brokeri/dealeri şi market-makers. Rolul principal revine formatorilor de piaţă. Există unii membrii Easdaq care îndeplinesc toate misiunile cerute. Rolul sponsorilor este acela de a pregăti companiile în vederea admiterii la tranzacţionare şi de a certifica îndeplinirea tuturor condiţiilor de admitere pe piaţă.

O companie de investiţii sau de credit poate deveni membră  Easdaq dacă:

• e înregistrată ca societate autorizată în prestarea serviciilor de investiţii în ţara de origine, membră a UE;
• desfăşoară activităţi de creditare pentru care e autorizată, în conformitate cu prevederil Directivei europene în materie;
• e o instituţi de credit dintr-o ţară non-europeană sau firmă de investiţii din Elveţia, Israel, Canada şi SUA, cu condiţia să răspundă cerintelor Easdaq;
• numeşte unul sau mai mulţi reprezentanţi care menţin legătura cu piaţa Easdaq.

Membrii Easdaq trebuie să fie membrii ai European association of Securities Dealers (EASD).

Crearea pieţei Easdaq a avut drept obiectiv atât stimularea companiilor noi, de succes şi de avangardă, cât şi asigurarea unei pieţe de capital reglementată şi transparentă. Pentru a asigura accesul companiilor tinere pe această piaţă nu este necesară obţinerea unor profituri anterioare. Principalele condiţii de admitere a valorilor mobiliare pe această piaţa sunt: un volum de active de minim 3,5 milioane euro şi un nivel minim al capitalului şi al rezervelor de 2 milioane euro. În afara acestor condiţii de bază, compania care solicită admiterea trebuie:

- să aibă  un manager principal, respectiv o societate de investiţii membră  Easdaq;

- să folosească  cel puţin doi market-makers înregistraţi, pe toată durata admiterii la cota bursei;

- să aibă  cel puţin 20% din numărul acţiunilor emise şi aflate în circulaţie în posesia a cel puţin 100 de acţionari. Această condiţie referitoare la difuzia acţiunilor variază în raport cu particularităţile fiecărei companii;

- valorile mobiliare admise la cotă să fie liber transferabile.

Odată admise la cotă, valorile mobiliare respective pot fi tranzacţionate şi decontate în toată Europa. Easdaq operează între orele 9,30 şi 16,30. Pe această piaţă pot introduce cotaţii în sistem, privin preţul şi cantitatea pentru o anumită valoare mobiliară, numai fondatorii de piaţă înregistraţi pentru titlul respectiv. Cotaţiile sunt dirijate, iar tranzacţiile sunt încheiate confirmate printr-o reţea globală de comunicaţie prin intermediul căreia operează International Securities Market Association. Aceste cotaţii sunt transmise prin Reuters, Telerate şi alte sisteme catre potenţialii invstitori. Cotaţia afişată precizează preţul de cumpărare şi cel de vânzare, precum şi cantitatea cerută sau oferită. Nivelul minim al cotaţiilor e precizat prin Minimum Quatation Size (M.Q.S.). Se impune ca spread-ul, adică diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de cumpărare, să se încadreze în reglementările emise de Autoritatea Pieţei. Raportarea tranzacţiilor executate pe Easdaq se realizează în 3 minute de la încheierea negocierii şi rămâne valabilă timp de 3 ore de la închiderea pieţei.

III.6.3. Bursa de la Londra

London Stock Exchange regrupează piaţa oficială şi Alternative Investement Market. Doar bursa Londrei are în Europa o talie ce poate să-i permită să rivalizeze cu New York-ul sau cu Tokyo. Piaţa Londrei beneficiază de fusuri orare avantajoase: ea se deschide chiar după închiderea bursei de la Tokyo şi se închide chiar înaintea deschiderii bursei de la New York. Ea a captat deja o mare parte din schimburile de valori cele mai importante de la bursele europene (între un sfert şi jumătate din tranzacţiile cu acţiuni franceze ce compun indicele CAC 40 sunt realizate zilnic dincolo de Canalul Mânecii).

Supremaţia Londrei este întărită de Directiva Europeană cu privire la serviciile financiare (1997), care măreşte concurenţa oferind posibilitatea intermediarilor financiari să negocieze titluri fără să fie fizic prezenţi pe piaţă.

Marea criză a anilor 1980 a început de fapt la bursa din Londra. Conjunctura apariţiei acesteia este reprezentată de întoarcerea în forţă a ideilor liberale (alegerea în 1979 a lui Margaret Theacher în Marea Britanie, apoi a lui 1980 a lui Ronald Reagan în Statele Unite). Dereglementarea (începând cu 1975 în Statele Unite) şi sfârşitul controlului schimburilor (în 1979 în Marea Britanie) accentuează concurenţa între burse şi stimulează o orientare generală spre modernizare.

Creşterea deficitelor bugetare determină crearea unor noi instrumente şi adoptarea unor noi tehnici de plasare pantru a mări difuzia titlurilor ce asigură finanţarea datoriei publice. Instabilitatea condiţiilor economice generale (fluctuaţia ratelor de schimb şi a ratelor dobânzii) determină investitorii să recurgă la proceduri de acoperire a riscului.

Procesul de dereglementare a operaţiunilor financiare a fost destinat să facă faţă concurenţei din partea titlurilor americane (în 1975, comisioanele fixe sunt abandonate în Statele Unite). În urma “big-bang”-ului, trei funcţii tradiţionale în domeniul finanţelor (emisiunea de titluri, contractul cu clienţii, stabilitatea preţurilor) nu mai sunt din punct de vedere juridic distincte, ele putând fi exercitate de una şi aceeaşi societate financiară. Meseriile de jobber şi broker (curtier) au fuzionat. “Big-bang”-ul permite, de asemenea, non-rezidenţilor să aibă un rol de “cap de rând” în emisiunile de euro-obligaţiuni. Curtajele sunt libere şi piaţa financiară este deschisă băncilor naţionale şi străine care sunt autorizate să controleze sarcinile agenţilor de schimb. În fine, un sistem informatic specific este pus în slujba cotării valorilor mobiliare străine, cu scopul de a atrage investitorii instituţionali şi de a întări competitivitatea pieţei Londrei faţă de pieţele financiare din Europa Occidentală.

“Big-bang”-ul doreşte, conform guvernării britanice, să dea bursei din Londra un impuls comparabil celui care a creat universul! Această reformă de mare amploare a condus la o creştere a volumului de activitate, la o scădere a comisioanelor (curtajelor), la o întărire a poziţiei Londrei ca prim-centru european şi la o concentrare a tranzacţiilor pe un număr redus de operatori.

 

III.6.4. Alte burse europene

Pieţele germane au şi ele atuuri deloc neglijabile datorită importanţei economice a Germaniei unificate şi datorită prezenţei, la Frankfurt, a viitoarei bănci europene.

 

Piaţa de la Paris se situeaza pe locul cinciîn lume, departe în urma Londrei. Ea a suferit mult timp urmele unor anumite “handicapuri” particulare:

• o anumită indiferenţă a puterilor publice (este bine cunoscută fraza generalului francez de Gaulle: “Plitica Franţei nu se face în ringul bursei”);
• importanţa programelor de naţionalizare (în 1945 şi în 1972) care au izolat vreme de mai multe decenii marile societăţi de bursă (băncile, firmele din sectorul energetic şi companiile de asigurări);
• absenţa sistemului de pensii prin capitalizare (fondat pe economii individuale) care este un obstacol în calea constituirii unei economisiri lungi şi stabile.

Ignorând totuşi talia ei modestă, bursa de la Paris joacă  în zilele noastre un rol de lider în materie de OPCVM şi de gestiune a contractelor la termen cu instrumente financiare (graţie performanţelor MATIF).

 

 

 

Capitalizarea bursieră a primelor pieţe financiare

(1995, în miliarde de franci)

New York Stock Exchange    27 708

Tokyo       17 372

Osaka       14 474

Londra         6 516

Nasdaq         5 683

Pieţele germane       2 829

Paris         2 449

Pieţele elveţiene          195

Toronto        1 795

Hong Kong        1 488

Sursa: tablouri ale economiei franceze, INSEE, 1996-1997

CAP.IV ARGUMENTE PRO ŞI CONTRA PRIVIND PROCESUL DE GLOBALIZARE DIN PERSPECTIVA PIEŢELOR DE CAPITAL

 

IV.1. Ameninţarea pe care o prezintă globalizarea

de Edward S. Herman

 

Globalizarea reprezintă atât un proces activ al expansiunii corporative peste graniţele administrativ-teritoriale, cât şi o structură a facilităţilor de dincolo de graniţe şi a legăturilor economice care au crescut şi s-au modificat într-un ritm alert. Precum sinonimul său conceptual “liber schimb”, globalizarea reprezintă, de asemenea, o ideologie, a cărei funcţie este de a reduce orice rezistenţă care se opune procesului, făcând-o să pară benefică şi de neoprit.

La fel ca şi cu liberul schimb, în timp ce globalizarea poate produce uneori beneficii economice, atât procesul cât şi regimul politico-economic este ajutat să cauzeze sfârşituri progresiv înspăimântătoare; şi ar trebui recunoscută astfel şi privită ca “o luptătoare” la fiecare nivel. Dar chiar şi acest proces de globalizare prezintă propriile sale vulnerabilităţi., care pot fi atacate de către vreo mişcare a opoziţiei.

E.S.Herman îşi structurează  articolul pe mai mulţi piloni. Astfel:

 

1. Globalizarea privită ca ideologie

Globalizarea este doar una dintr-o sferă  extinsă de concepte şi puncte de discuţii, care a fost mobilizat să înainteze în economia internaţională de astăzi. Asemenea schimbului liber, globalizarea prezintă o aură de virtute. Aşa cum “libertatea” trebuie să însemne ceva bun, tot aşa şi globalizarea tinde spre internaţionalism şi spre solidaritate între ţări, ca opoziţie la naţionalism şi protecţionism, care prezintă astfel conotaţii negative. Posibilitatea ca schimbul “peste graniţe” şi investiţiile să aducă prejudicii economice unei părţi implicate, mai slabe, sau posibilitatea ca ele să erodeze controalele democratice, atât în ţările puternice, cât şi în celelalte, este exclusă.

Mulţi economişti, de asemenea, au negat energic faptul că  procesul de globalizare ar avea un efect dăunător asupra puterii statale. Această negaţie pare a fi bazată, în mod principal, pe fricile că o analiză pesimistă va distruge priectul socialist şi va răsplăti răul cu bine.

E de neconceput totuşi faptul că existenţa competiţiei dintre liberul schimb şi globalizare, pe de o parte, şi “protecţionism”, pe de altă parte, poate fi asemuită cu o luptă dintre protecţie a drepturilor corporaţiei transnaţionale (TNC) şi libertate a guvernelor democratice de a acţiona în interesul poporului alegător.

Privită din perspectivă  ideologică, globalizarea exprimă nu numai libertate şi internaţionalism, dar, cum ajută să se realizeze beneficiile liberului schimb şi astfel avantaje multiple şi diviziunea muncii, globalizarea şi intensifică, sporeşte eficienţa şi productivitatea. Datorită acestor virtuţi pe care le posedă şi a pretinsei imposibilităţi a guvernelor de a opri “progresul”, globalizarea este în sens larg percepută ca a fi dincolo de orice control uman, care favorizează rezistenţa slăbită.

 

2. Eşecul economic al globalizării

Cum procesul de globalizare a fost proiectat de elitele din corporaţie şi serveşte intereselor acestora, ele transmit cu succes impresia că globalizarea nu e doar inevitabilă, ci şi este de un real succes. Această idee este greşită. Chiar şi ignorând pentru moment efectele sale distributive, globalizarea a fost marcată de declinurile substanţiale ale ratelor producţiei şi ale ratelor creşterii investiţiilor sub noul regim al mobilităţii şi puterii financiare sporite, cu o mai mare volatilitate a piţelor financiare şi un mai mare risc al ratelor reale ale dobânzilor. Rata medie a celor G-7 ţări (U.S.A., Anglia, Franţa, Italia, Germania, Canada şi Japonia) s-a modificat de la 0,4% între 1971 şi 1982 la 4,6% între 1983 şi 1994.¹

Faptul acesta a descurajat investiţiile te termen lung în noile industrii şi echipamente şi a stimulat orientarea investitorilor către reechiparea vechilor înlesniri, avantaje, împreună cu un volum substanţial al tranzacţiilor financiare esenţiale – fuziuni de societăţi, răscumpărări de acţiuni vândute anterior, activităţi speculative. Aceasta ne poate ajuta să ne explicăm de ce creşterea producţiei pretutindeni în ţările ce sunt membre OECD s-a diminuat de la 3,3% între anii 1960 şi 1973 la o,8% între 1073 şi 1995, adică cu aproape 75%. Investiţiile brute au scăzut de la un procent de 6,1% în anii 1959-1970 la unul aproximativ de 3,1%, adică la jumătate. Ratele de creştere anuale GDP din ţările OECD au scăzut şi ele de la 4,8 % cât erau între anii 1959 şi 1970 la 2,8% între 1971 şi 1994, adică cu 42%.

În Statele Unite ale Americii, în ciuda creşterii cu un procent de 35% a productivităţii între 1973 şi 1995, coeficientul mediu real de salarizare avea să fie mai scăzut în anul următor. Inegalitatea s-a mărit treptat, privind nefolosirea întregii forţe de muncă, nesiguranţa locului de muncă, pierderea anumitor beneficii. După cum a explicat Alan Greenspan la Congresul din 22 iulie 1997, ratele de salarizare din această ţară erau aproximativ constante, stagnau, deoarece nesiguranţa lucrătorului, muncitorului era mare. În discursul său de politică monetară, A. Greenspan notează că proporţia muncitorilor din marile companii înfricoşaţi de şomaj creşte de la 25 la 46% între 1991 şi 1996. Faptul că acest nivel crescut al nesiguranţei reduce bunastarea lucrătorilor afectaţi nu l-a preocupat nici pe Greenspan şi cu atât mai puţin Congresul.

Diferenţa dintre venituri de 20% între populaţia lumii din ţările bogate, comparativ cu cele din ţările sărace a crescut de la 30 la 1 în 1960 la 82 la 1 în 1995 şi condiţiile din lumea a treia s-au înrăutăţit. Veniturile pe persoană în ultimii 20 de ani a scăzut în mai mult de 70 de ţări. Aproape 3 bilioane de oameni – jumătate din populaţia lumii – trăieşte consumând sub 2 dolari pe zi şi 800 milioane suferă de malnutriţie. ²( În lumea a treia şomajul atinge cote înfricoşătoare, sărăcia masivă coexistă alături de afluenţa crescută a elitei.

Noua ordine globală  este de asemenea caracterizată de volatilitatea financiară crescândă şi, de la criza din lumea a treia de la începutul anilor 1980 la căderea Mexicului din 1994-1995 până la actuala prăbuşire asiatică, crizele financiare au devenit din ce în ce mai ameninţătoare. Cu o privatizare în creştere, discrepanţa dintre puterea forţelor financiare neregulate şi cea a guvernelor şi a corpurilor de reglementare e în creştere şi potenţialul unei căderi globale se extinde cu fermitate. Doar o perspectivă de elită poate permite acestui record să fie privit ca un economic succes.

 

3. Globalizarea ca un atac asupra democraţiei

Globalizarea din ultimele decenii nu a fost niciodată o alegere democratică făcută  de populaţia globului – procesul a fost dirijat prin strategii şi tactici de afaceri. Guvernele au facilitat dezvoltarea acestui proces numit globalizare, prin implementarea anumitor acţiuni politice şi a unora care erau în majoritatea cazurilor păstrate cu cel mai mare secret, fără nici o dezbatere naţională şi fără nici o discuţie în ceea ce-l priveşte.  În cazul unor acţiuni majore ce au avansat procesul de globalizare, cum ar fi NAFTA (North American Free Trade Agreement) sau alăturarea tărilor EMU (European Monetary Union), publicul este subiectiv la campaniile masive de propagandă făcute de elita business-media. În Statele Unite, opinia publică comasată a arătat că aceasta e împotriva NAFTA chiar şi după o propagandă continuă, neîncetată, dar mass-media a susţinut-o şi astfel a avut trecere. În Europa s-a consemnat de asemenea o poziţie faţă de introducerea Euro, dar, datorită unei elite cu influenţă ce a susţinut această mişcare, ea a mers mai departe cu succes.

Acest proces deloc democratic a fost dus la bun sfârşit, totuşi vrând să se creadă  că ar avea cel puţin o faţadă democratică. Acest proces este compatibil cu distribuţia beneficiilor şi a costurilor globalizării.

Atacul asupra muncii

Unul din obiectivele principale ale mişcării TNC este acela de a obţine forţă de muncă ieftină. Capitalul se mişcă printr-un proces arbitrar, deplasând resursele din cele mai scumpe locuri de acţiune către cele mai ieftine, generând astfel penalizarea democraţiei precare.

Munca a fost slăbită şi de politicile guvernamentale deliberate, de acordare a creditelor cu dobânzi foarte mari şi de politicile restrictive privind bugetul, cu scopul de a stopa inflaţia, ca urmare a expansiunii mari a şomajului. Aceste politici reflectă o mişcare împotriva muncii.

Ne aflăm astăzi în mijlocul unei contrarevoluţii antidemocratică, în care globalizarea şi principiile sale sunt folosite pentru a slăbi autoritatea aleasă în favoarea unui sistem de dominare de către “super cetăţeni din TNC”.

 

IV.2. Democraţia în capcană?

Integrarea globală este însoţită  de ascensiunea unei doctrine politico-economice a “mântuirii”  – neoliberalismul – pe care o cohortă de consilieri economici o vehiculează continuu în politică. Teza fundamentală a acestora sună, simplificat, astfel: piaţa este bună, intervenţia statului este proastă. Pornind de la ideile reprezentantului de frunte al acestei şcoli, economistul american Milton Friedman, laureat al premiului Nobel, guvernele occidentale în majoritate de orientare preponderent liberală ridica în anii ’80 această dogmă la rangul de teză fundamentală a politicii lor. Dereglementarea în locul supravegherii statului, liberalizarea comerţului şi ciculaţiei capitalului, precum şi privatizarea întreprinderilor de stat au devenit arme strategice în arsenalul guvernelor fidele fundamentalismului de piaţă şi al organizaţiilor economice internaţionale dirijate de ele, al Băncii Mondiale, al Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi al Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). Cu aceste instrumente ele au purtat o luptă de eliberare pentru capital care este în plină desfăşurare sub ochii noştri. În transporturile aeriene sau în telecomunicaţii, în bănci sau în domeniul asigurărilor, industria construcţiilor sau în producţia de software şi în domeniul forţei de muncă nimic şi nimeni nu trebuie să se sustragă legii cererii şi ofertei.

Prăbuşirea dictaturilor de partid din blocul ţărilor de Est a sigurat acestei credinţe un puls de avânt şi o forţa globală de impact. Nemaiexistând ameninţarea dictaturii proletariatului, de atunci se lucrează cu atât mai îndârjit la edificarea dictaturii pieţei mondiale. Participarea masivă a angajaţilor la procesul general de creare de valori apare deodată numai ca o concesie în contextul războiului rece, care trebuia să lase propaganda comunistă fără bază.

Totuşi, “turbo-capitalismul”, a cărui victorie mondială pare acum de nestăvilit, îşi distruge bazele propriei existenţe: statul în măsură să funcţioneze şi stabilitatea democratică. Tempo-ul schimbării şi redistribuirea puterii şi prosperităţii erodează forţele coeziunii sociale mai repede decât se pot dezvolta altele noi. Ţările aflate încă în zona bunăstării îşi macină substanţa socială a coeziunii lor, chair mai rapid decât cea ecologică. Economiştii şi politicienii neoliberali predică lumii “modelul american”; totuşi, această lozincă se aseamănă înspăimântător de mult cu propaganda regimului din RDG, care voia să înveţe de la Uniunea Sovietică până în ultimul moment ce înseamnă a învinge. (lozinca suna astfel: “A învăţa de la Uniunea Sovietică înseamnă a învăţa să învingi!”).