Evolutia pietelor de capital nasdaq

 

CAP.I PIEŢELE DE CAPITAL – INTRODUCERE

 

Rezultat al dezvoltării economice din ultimele secole, relaţiile financiar-monetare internaţionale au cunoscut o adevărată explozie,  în special în partea a doua a secolului XX. Gradul tot mai ridicat de integrare al pieţelor financiare internaţionale îşi pune amprenta pe deplin asupra modului de derulare şi de orientare a fluxurilor financiare internaţionale. Globalizarea financiară este un proces cu caracter ireversibil, cu influenţe structurale şi funcţionale în ansamblul economiei mondiale. O condiţie esenţială a dezvoltării economice şi a progresului general o constituie perceperea şi înţelegerea corespunzătoare a modului de funcţionare a pieţelor financiare, a mecanismelor şi instrumentelor specifice.

I.1. Definire

În contextul actual, nici o operaţiune comercială internaţională nu se poate derula fără accesul direct la piaţa financiară internaţională. Astfel, cunaoşterea acesteia de către toţi operatorii economici interesaţi de o dezvoltare a afacerilor lor în plan internaţional devine obligatorie.

Piaţa financiară internaţională (piaţa capitalului internaţional)  reprezintă ansamblul de instituţii, reglementări şi relaţii care iau naştere cu scopul mobilizării de resurse de capital de la deţinătorii din diferite ţări pentru a fi plasate către beneficiari din afara ţărilor de origine a acestora. Relaţiile financiar-valutare internaţionale reprezintă o componentă de bază a pieţei financiare internaţionale, fiind ansamblul mecanismelor şi instrumentelor uzitate de diferite instituţii financiare sau direct de către operatorii economici, cu scopul de a mobiliza resursele financiare necesare derulării de operaţiuni comerciale sau de cooperare în plan internaţional sau de realizarea unui proiect de investiţii într-o altă ţară.

I.2. Reglementarea pieţelor da capital internaţionale

Pieţele de capital internaţionale prezintă anumite caracteristici, cum ar fi faptul că ele sunt pieţe fară patrie, anonime şi instabile. Preţurile curente şi dobânzile oscilează în funcţie de moneda suport şi de conjuncturile economice. Aceste pieţe nu sunt controlate în mod direct, ci doar indirect – la nivelul pieţelor naţionale, pe baza unor criterii naţionale. Astfel, Belgia, Italia şi Suedia reglementează emisiunile de instrumente sau titluri financiare internaţionale, Germania a introdus interzicerea recompensării depozitelor, iar SUA a introdus într-o perioadă taxa de egalizare pentru ameliorarea soldului balanţei de plăţi, la care a renunţat ulterior.

I.3. Istoricul pieţelor financiare internaţionale

Din punctul de vedere al mai multor specialişti în domeniu, momentul declanşator al fenomenului monetar-financiar internaţional îl constituie Tratatul franco-prusac din 1871, soldat cu obligarea Franţei la efectuarea unei plăţi externe importante ca despăgubire de război. De-a lungul secolului al XIX-lea, piaţa capitalului internaţional sau piaţa financiară internaţională s-a confundat cu piaţa financiară de la Londra, la care s-a adăugat mai apoi, între anii 1985-1914, piaţa financiară din Paris. Privite din perspectiva unor centre financiare, aceste două pieţe aveau rolul de a distribui economiile provenite din străinătate şi de la populaţie. După primul război mondial, apare piaţa financiară din New York, iar căderea sa din anul 1929 a marcat începutul marii crize economice. Însă, totuşi, cea mai mare parte a tranzacţiilor – reprezentate de exporturile de capital pe termen lung – se efectuau în afara acestei pieţe, prin donaţii, investiţii directe, credite, ajutoare multilaterale.

În anul 1960 singura piaţă de emisiuni străine era cea de la New York, trei ani mai târziu apărând primele emisiuni euro-obligatare, iar la interval de doi ani mai târziu, euro-notele pe termen mediu, euro-creditele dezvoltându-se şi ele foarte rapid.

Dezvoltarea pieţei de capital constituie o consecinţă a necesităţilor manifestate de investitori şi de cei care doresc să-şi plaseze capitalul lor financiar.

În prezent, sfera relaţiilor finanaciar-valutare s-a extins de la relaţiile financiare internaţionale publice către fluxurile financiare private, volumul valoric al tranzacţiilor financiare depăşind cu mult volumul tranzacţiilor comerciale din economia mondială. Dezvoltarea burselor de valori internaţionale a influenţat profund evoluţia pieţelor financiare internaţionale, geenrând de asemenea specializarea şi integrarea acestora. În mod practic, fără apariţia unor reglementări bursiere care să permită un mai bun control al desfăşurării tranzacţiilor pe aceste pieţe organizate, fără apariţia instrumentelor derivate care să permită la rândul lor extinderea mecanismelor de acoperire a riscurilor fianciare, electronizarea şi informatizarea tranzacţiilor financiare internaţionale, dezvoltarea pieţei financiare nu ar fi fost posibilă.

Piaţa financiară internaţională reprezintă cadrul de desfăşurare a relaţiilor financiar-monetare internaţionale. Acestea prezintă unele caracteristici, cum ar fi:

• reflectă transferuri de resurse financiare publice sau private în favoarea unor entităţi publice sau private din străinătate sau a unor organizaţii internaţionale;
• reflectă transferuri de resurse financiare publice sau private din străinătate;
• apar între două sau mai multe state sau între un stat şi diferite instituţii şi organisme financiare internaţionale;
• pot avea un caracter bilateral sau multilateral, în funcţie de numărul de participanţi implicaţi în derularea acestor fluxuri;
• fluxurile financiare private sau cele care au ca beneficiar o entitate economică privată se pot desfăşura cu garantarea sau fără garantarea lor din partea statului unde se află situaţi beneficiarii tranzacţiilor financiare;
• fluxurile financiare internaţionale sunt exprimate de regulă într-o monedă de largă circulaţie internaţională, care este de regulă convertibilă.

Luând ca şi criteriu de clasificare tipul şi numărul participanţilor implicaţi, taxonomia relaţiilor financiare internaţionale arată astfel:

- relaţii fiannciare intervenite între state suverane şi organizaţii financiare internaţionale cu vocaţie internaţională  (FMI);

- relaţii fiannciare intervenite între state suverane şi alte instituţii (organizaţii) internaţionale (BEI, BERD);

- relaţii fiannciare intervenite între state suverane bilateral sau mutilateral (aranjamentele monetare);

- relaţii financiare stabilite între entităţi private şi diferite organisme sau instituţii financiare din străinătate.

Se poate asista în ultima perioadă la o reducere a importanţei fluxurilor financiare derulate prin intermediul instituţiilor financiare consacrate sau cele derulate la nivel guvernamental, crescând tot mai mult ponderea fluxurilor financiare cu caracter privat. Volumul cel mai mare al resurselor financiare continuă să fie mobilizat în cadrul pieţelor financiare organizate, chiar dacă în ultima perioadă au apărut şi s-au dezvoltat o serie de pieţe paralele dereglementate (cum ar fi cazul euro-pieţelor). Deţinând cea mai mare parte din cuantumul fluxurilor financiare, ţările dezvoltate rămân principalul actor financiar, atât în calitate de beneficiari, cât şi ca furnizoare de resurse financiare. Ţările emergente, deşi au încă o contribuţie firavă la derularea operaţiunilor financiare, mai ales în calitate de beneficiari şi mai puţin de furnizori de resurse, sunt tot mai active în acţiunile lor de mobilizare a resurselor fianciare.

Relaţiile financiare internaţionale sunt de fapt o prelungire a relaţiilor economice apărute între diferitele ţări. Tranzacţiile internaţionale se dovedesc a fi printre cele mai complexe activităţi economice şi presupun atragerea unui volum inpresionant de resurse financiare. În mod practic, este tot mai dificil pentru o companie interesată să-şi extindă afacerile pe pieţele externe să reuşească fără să fie nevoită să recurgă la resurse financiare atrase de pe diferitele pieţe financiare locale sau internaţionale. Se poate observa astfel, că finanţarea internaţională capătă un rol din ce în ce mai important în derularea tranzacţiilor internaţionale, indiferent de forma pe care o îmbracă acestea (ex.: operaţiuni de import – export, investiţii străine directe sau de portofoliu, cooperări sau alianţe strategice). Înţelegerea modului în care funcţionează practic sistemul financiar internaţional, a componentelor de bază ale acestui sistem (pieţele monetare – valutare, pieţele de capital, instituţiile de intermediere financiară), a instrumentelor utilizate de operatorii din cadrul acestui sistem, dar mai ales a comportamentului care stă la baza alocării resurselor financiare reprezintă condiţii esenţiale de dezvoltare economică durabilă.

Globalizarea pieţelor financiare, însoţită în mod inevitabil de o dezvoltare fără precedent a mecanismelor de funcţionare ale acestora, accentuează rolul finanţării în desfăşurarea cu succes a afacerilor internaţionale. Finanţarea internaţională se constituie ca un domeniu perfect integrat în substanţa tranzacţiilor economice internaţionale. Alegerea tehnicilor de finanţare sau a instrumentelor sintetice oferite de piaţa financiară internaţională presupune, în primul rând, o bună cunoaştere a acestora de către cei implicaţi în mod direct – companii private sau instituţii financiare publice sau private.

Un factor important în acest proces de alegere îl constituie riscul pe care trebuie să şi-l asume deopotrivă cel care se finanţează  cât şi fiannţatorii. Riscul, legat de incertitudinea ce apare în cadrul tranzacţiilor internaţionale, se dovedeşte a fi greu de evaluat şi de gestionat. Direct legată de riscurile asumate şi de complexitatea mare a schemelor de finanţare internaţională este şi problema costurilor. Aceasta, împreună cu riscul, reprezintă criterii fundamentale pe care se bazează întreg aparatul decizional în activitatea economică.

Piaţa financiară se află într-o continuă dezvoltare, cu un ritm alert, în conformitate cu noile tendiţe ale economiei mondiale, punându-se la punct din ce în ce mai multe tehnici şi instrumente financiare perfect adaptate la complexitatea crescândă a tranzacţiilor internaţionale. Din perspectiva unor pieţe emergente şi a unor operatori ce se confruntă cu o lipsă acută de resurse financiare, aceste tehnici trebuie iniţial cunoscute pentru a putea fi utilizate cu succes ulterior.

Evoluţia pieţelor de capital nu poate fi privită decât în contextul unei strânse legături cu procesul de globalizare. Vom continua analiza noastră discutând câteva aspecte legate de apariţia, evoluţia şi influenţele procesului de globalizare.

I.4. Pieţele de capital – din perspectiva procesului de globalizare

Globalizarea poate fi definită ca un ansamblu de structuri şi procese economice, sociale, tehnologice, politice şi culturale provenite din caracterul schimbător al producţiei, consumului şi schimbului de bunuri şi servicii care alcătuiesc baza economiei politice internaţionale. Asistăm la o creştere a diferenţierii din punct de vedere structural a acestor bunuri şi servicii, care sunt întinse de-a lungul graniţelor politice tradiţionale şi a sectoarelor economice, şi carea au rezultat din puternica influenţă a schimbărilor politice şi economice. Aceste schimbări despre care vorbim sunt dinamici transnaţionale şi multinaţionale, cu un impact major asupra rezultatelor în determinarea ariilor de discuţie (de exemplu, mediul înconjurător, reglementarea comerţului) şi pot face ca actorii economici globali şi locali să fie mai autonomi decât în trecut.

Globalizarea poate fi considerată ca un rezultat al unui proces îndelungat de construire a pieţei mondiale. Nu este sinonimă cu internaţionalizarea sau transnaţionalizarea de capital, ea însăşi e o dublă transformare ce s-a produs în secolele 18 şi 19. Ambele procese erau înrădăcinate în dezvoltarea modurilor mercantiliste de reglementare a relaţiilor sociale mondiale şi, în mod special după primul război mondial, într-un model numit “de la centru la periferie” al dezvoltării multinaţionale.

Reglementările sunt şi ele supuse globalizării, în sensul că  actorii economici conducători ai acestui nou proces de reglementare nu mai sunt în exclusivitate statele.

Patru principale trăsături pot explica originea procesului de globalizare:

• integrarea economiilor naţionale pe pieţele internaţionale, traziţia de la o “economie cantitativă crescută” la o “economie calitativă crescută”;
• sfârşitul bipolarităţii şi al tradiţionalei lupte între socialism şi capitalism;
• configuraţia noilor blocuri de comerţ.

 

Cu toate acestea, globalizarea nu este nici uniformă şi nici omogenă. Este o diferenţă semnificativă între gradul de globalizare ca reflectare a schimbului (FDI – Foreign Direct Investement) şi finanţarea internaţională. Graniţele sale nu pot fi stabilite şi elementele sale componente şi caracterul multidimensional necesită în continuare o explorare corespunzătoare.

Anumiţi oameni de ştiinţă consideră globalizarea ca fiind un pas secund către interdependenţa complexă, care acceptă  faptul că noţiunea de interpenetrare transnaţională nu este nici ea una omogenă. Alţii susţin ideea că procesul de globalizare modifică profund cadrul structural al alegerii raţionale în cadrul relaţiilor internaţionale, din momentul în care rolul actorului economic principal – statul – este supus unei transformări structurale critice. Statul, în mod obişnuit, face faţă crizelor privind eficienţa atât la consumatori, cât şi la producători.

Prin urmare, apare nevoia înţelegerii şi propunerii unor noi structuri şi mecanisme de direcţie la nivel global şi local, care să  aibă în vedere nevoile politice şi sociale ale statului, mişcările sociale şi religioase, modalităţile de comunicare, organizaţiile multinaţionale şi altele.

Astfel, procesul globalizării apare ca o mişcare de bunuri şi servicii, inclusiv capitalul, mai liberă atât în interiorul naţiunilor, cât şi între acestea. Cu cât avansează şi se dezvoltă procesul de globalizare, cu atât graniţele naţionale devin din ce în ce mai nesemnificative, mai puţin relevante.

Globalizarea înseamnă mai mult decât un flux de bani şi de mărfuri la scară mondială. Globalizarea pieţelor, estomparea barierelor de timp şi spaţiu, dispariţia graniţelor fac ca oamenii să trăiască mai intens, mai profund şi mai imediat decât niciodată. Globalizarea integrează nu numai economiile, dar şi cultura, tehnologia şi guvernarea şi are ca efect creşterea interdependenţelor dintr popoarele lumii.

Un eveniment produs într-un anumit colţ al globului poate afecta populaţia dintr-o cu totul altă zonă geografică. Tehnologiile globale, reţelele globale, ideile globale şi solidaritatea globală pot îmbunătăţi viaţa popoarelor de pretutindeni şi pot mări libertatea de opţiune.

În sens larg, globalizarea (în franceză – mondializarea) înseamnă apartenenţa tuturor indivizilor şi societăţilor la un sistem societal unic de valori umane (integrate într-un mediu de dezvoltare durabilă, în acord cu armonia naturii şi rspectul faţă de cerinţele acesteia), în calitatea lor de locuitori ai Terrei, cu toate drepturile şi responsabilităţile ce le revin.

Globalizarea nu este un fenomen nou. Procesul de globalizare s-a dezvoltat de-a lungul a o sută de ani şi continuă încă.

Dar, în evoluţia procesului de globalizare au intervenit multe schimbări, mai ales în ultimele două decenii, care îl fac diferit faţă de profilul său din trecut. Lucrul principal care este tranzacţionat în zilele noastre pe piaţa internaţională este însuşi capitalul, mai degrabă decât mărfurile sau alte produse. Schimbările tehnologice permit capitalului să se mişte aproape în mod instantaneu. Modificările din politica monetară, ca şi cele privind natura bunului supus tranzacţionării şi cele legate de importanţa capitalului au creat o piaţă internaţională distinctă, diferită faţă de etapele      precedente. Anterior, produsele şi capitalul erau mai legate, înrădăcinate de un anumit spaţiu. În ziua de astăzi, multe din lucrurile tranzacţionate şi produse pe piaţa internaţională, cum ar fi, spre exemplu, tehnologia calculatoarelor, sunt extrem de mobile şi dezrădăcinate. 

 

Globalizarea prezintă  în epoca actuală următoarele caracteristici distinctive:

• pieţe noi: comerţul exterior şi pieţele de capital sunt conectate la nivel global şi operează continuu (24ore/zi), la distanţă şi în timp real, datorită noilor tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiilor;
• instrumente noi: Internet, telefoane celulare, reţele multimedia;
• actori noi:
• Organizaţia Mondială a Comerţului cu o autoritate recunoscută asupra guvernelor naţionale;
• cooperaţiile transnaţionale cu o putere economică mai mare decât a multor state;
• reţelele globale formale şi informale;
• organizaţiile nonguvernamentale;
• grupări pe diferite criterii care trec dincolo de graniţele naţionale;
• reguli noi: acorduri multilaterale asupra comerţului, asupra drepturilor de proprietate industrială şi intelectuală, cu reglementări care sunt mai puternice decât politicile naţionale.

 

Statele Unite ale Americii se evidenţiază ca o superputere unică internaţională. Aceasta i-a permis să stabilească termenii, condiţiile de desfăşurare a comerţului internaţional. Se poate vorbi de un stil de globalizare promovat de S.U.A., iar acesta a permis mişcarea liberă şi protecţia capitalului. Relaţia duală a capitalului fix şi variabil, precum şi munca neorganizată şi neprotejată sunt cele care au creat condiţiile favorabile capitalului pentru a domina. Acestea au fost intensificate de către poziţia S.U.A. în ceea ce priveşte capitalul şi organizarea muncii. În timp ce S.U.A. a adoptat o poziţie chiar agresivă în scopul protejării capitalului atât acasă, cât şi pe piaţa înternaţională, a fost încurajată atât slăbirea muncii organizate, cât şi retragerea protecţiei lucrătorilor.

În timp ce Japonia şi Europa au fost împinse într-o manieră agresivă spre globalizare, fiecare dintre ele a fost mai dispusă să protejeze munca, mediul şi anumite pieţe – cel puţin între propriile graniţe. S.U.A. sunt cele care au fost în mod constant cele mai radicale în ceea ce priveşte liberalizarea şi protejarea capitalului ca mişcare a acestuia de-a lungul graniţelor, şi au fost cele mai ostile în ceea ce priveşte protejarea muncii şi a pieţelor fragile.

 

Subminând mişcările sociale

În timpul ultimei părţi a secolului 20, Mişcarea Drepturilor Civile, mişcarea privind egalitatea femeilor, mişcarea privind mediul au mărit cerinţele lor pentru includere şi dreptate. Un atac asupra rolului public al statului îl reprezintă o strategie puternică de limitare a aspiraţiilor acestor grupuri.

 

Globalizarea prezintă anumite beneficii evidente, dintre care putem aminti:

• noi oportunităţi pentru dezvoltare;
• o mai bună alocare a resurselor;
• rata mai ridicată a profitabilităţii şi a productivităţii;
• o mai rapidă difuzie a inovării;
• acces mai uşor la pieţele de capital.

Dar, la fel de bine cum se conturează  beneficiile globalizării, tot aşa se iveşte şi latura opusă, reprezentată  de pericolele pe care le generează globalizarea:

• inegalităţile economice şi sociale la nivel de ţări şi de continente;
• creşterea marginalizării;
• noi ameninţări privind securitatea individuală, cum sunt:
• insecuritatea economică şi financiară, crize economice şi financiare extise datorită legăturilor dintre pieţe;
• insecuritatea locului de munca şi a venitului, datorită restructurării continue a economiilor şi a instituţiilor de protecţie socială;
• insecuritatea sănătăţii, datorată în special migraţiei pe piaţa muncii şi turismului, care au permis răspândirea HIV/SIDA şi a altor boi grave;
• insecuritatea culturală, datorată extinderii reţelelor glbale şi a dominaţiei unor producători de filme, emisiuni TV etc. pe piaţa globală;
• insecuritatea personală, datorată utilizării noilor tehnologii în mod fraudulos, pentru trafic de droguri, comerţ cu arme, spălarea banilor negri etc. – crimă organizată;
• insecuritatea mediului, datorată degradărilor produse de industrie şi de exploatarea iraţională a resurselor naturale;
• insecuritatea politică, datorată conflictelor armate în diferite zone ale globului şi comerţului ilicit cu arme.

 

Accentuarea procesului de globalizare reclamă  în mod stringent creşterea vitezei de transformare în planul dezvoltării socio-economice a sistemelor locale aflate în decalaj şi scoaterea lor din starea de inerţie care le împinge spre subdezvoltare.

Globalizarea oferă mari oportunităţi pentru avansul omenirii, dar aceasta numai în condiţiile unei guvernări puternice. Făra o guvernare hotărâtă, pericolele şi conflictele globalizării pot deveni o realitate a secolului 21, prin:

• promovarea intereselor unor naţiuni şi corporaţii în defavoarea altora;
• conflicte datorate volatilităţii financiare necontrolate;
• crima organizată la nivel global cu atingeri în sfera politicului, afacerilor şi a poliţiei.

De aceea, globalizarea are la bază anumite principii, cum ar fi:

• echitate: reducerea disparităţilor în interiorul şi între naţiuni;
• etică: prevenirea violării drepturilor omului;
• incluziune: reducerea marginalizării oamenilor şi a naţiunilor;
• securitatea umană: reducerea instabilităţilor societăţilor şi a vulnerabilităţii indivizilor;
• durabilitate: reducerea distrugerilor mediului înconjurător.