Автор: Пользователь скрыл имя, 05 Февраля 2013 в 19:24, реферат
National Association of Security Dealers Automated Quatations (NASDAQ) este o bursă electronică din Statele Unite ale Americii, pe care sunt listate aproximativ 3,200 companii. De la modestul debut, NASDAQ a datorat mare parte din dezvoltarea sa modificărilor de reglementare şi Congresului, care susţine dreptul de a tranzacţiona în afara burselor organizate.Nasdaq National Market, pe care se tranzacţionează peste 4 400 de acţiuni. Sunt tranzacţionate acţiunile emise de companii care îndeplinesc cerinţe riguroase cu privire la capital, la situaţia financiară şi la activitatea administrativă şi de conducere.
B. MONEP
B.1. Prezentarea MONEP
Piaţa poţiunilor negociabile din Paris, MONEP (creată în 1987), dă posibilitatea investitorilor să negocieze contracte de optiuni standardizate. Funcţionarea MONEP se bazează pe intermediarii financiari (societăţile bursiere, băncile) al căror rol este:
B.2. Contractele de opţiuni
Pe MONEP opţiunile sunt standardizate:
II.3. Dezvoltarea pieţelor derivate
II.3.1. Logica expansiunii pieţelor derivate
II.3.1.1. Crearea pieţelor derivate
Pieţele derivate de mărfuri – dezvoltarea comerţului de-a lungul secolelor XVIII şi XIX, durata foarte mare a transportului pe cale maritimă de atunci (câteva săptămâni, uneori câteva luni) au pus problema modificării preţului mărfurilor între data îmbarcării şi data descărcării. Astfel, au apărut pe pieţele comerciale cele mai dinamice contractele la termen cu privire la mărfuri (cu o durată calculată în funcţie de timpul necesar traversării oceanului). Tot asa au luat naştere, în a doua jumătate a secolului XIX, primele pieţe la termen (futures markets) de: metale (Londra), cereale (Chicago), carne (New York) sau bumbac (Liverpool).
Pieţele derivate de devize şi instrumente financiare – pieţele de contracte la termen cu devize au apărut în 1972, odată cu crearea Fondului Monetar Internaţional (FMI), în interiorul cu bursei de mărfuri de la Chicago (a doua bursă de comerţ americană, după Chicago Board of Trade). La acea dată, operaţiunile la termen cu materii prime (petrol, aur etc) şi produse agricole (cereale, cafea etc.) au fost decontate cu devize străine (franc elveţian, yen, mărci germane).
În cursul următorului deceniu, instabilitatea ratelor dobânzii a provocat o dezvoltare spectaculoasă a contractelor la termen cu instrumente financiare: în 1980, aproape 30 milioane de contracte la termen cu devize şi titluri financiare au fost încheiate în Statele Unite (o creştere de 100% în raport cu anul precedent).
Faţă de acest succes, marile burse mondiale au creat, pe rând, compartimente specializate în acest sector: New York Futures Exchange în 1980 (Wall Street), MATIF în 1986 etc. astfel opţiunile cu materii prime şi valori bursiere există de foarte mult timp, spre exemplu, în 1982, bursa Philadelphia Stock Exchange deschide o piaţă de opţiuni cu devize. La mijlocul anilor 1980, bursele americane realizau 95% din totalul tranzacţiilor la termen. Astăzi, acest procent este sub 50%. Peste tot în lume au apărut noile pieţe organizate, cum ar fi: Hong Kong Futures Exchange, Simex în Singapore etc.
II.3.1.2. Creşterea riscurilor
Firmele se confruntă din ce în ce cu mai multe tipuri de riscuri. Reuşita lansării unui produs depinde, de exemplu, de riscuri comerciale (modul în care este primit de consumatori), de riscuri industriale (calitatea şi preţul produsului) şi de riscuri financiare (costul finanţărilor, valoarea materiilor prime, valoarea, în momemtul exportului, a ratei de schimb).
Climatul instabilităţii monetare după abandonarea convertibilităţii dolarului şi a schimburilor fixe în 1971-1973 a provocat apariţia noilor instrumente financiare. Începând cu 1979, definirea noilor politici monetare (restrictive) în Statele Unite provoacă fluctuaţii enorme ale ratelor nominale ale dobânzii pe termen scurt. Fluctuaţiile puternice de pe pieţe (abandonarea ratelor fixe de schimb, şocuri petroliere) au generat o nvoie de acoperire. Firmele trebuie să facă faţă riscurilor financiare în creştere. Pieţele derivate permit tocmai acoperirea împotrva riscurilor financiare. Dar, înainte de a fi o cauză de instabilitate, produsele derivate sunt un răspuns la o instabilitate preexistentă (dacă pieţele derivate pe care au loc operaţiuni cu devize provoacă o instabilitate a ratelor de schimb, ele sunt totodată o soluţie pentru această volatilitate).
II.3.1.3. Lărgirea sferei financiare
Astfel, la mijlocul anilor 1990, valoarea anuală a comerţului mondial cu mărfuri a fost de ordinul a 4 000 de miliarde $. Tranzacţiile anuale pe ansamblul bursei mondiale reprezintă 30 000 de miliarde $ şi cele cu privire la produsele derivate de 50 000 de miliarde $. În aceşti ultimi ani, rata de creştere a volumului tranzacţiilor pe pieţele organizate de produse derivate a atins cifra de 30% pe an.
II.3.2. Consecinţele şi riscurile legate de expansiunea pieţelor derivate
II.3.2.1. Eficacitatea sporită a pieţelor derivate
Teoria pieţelor eficiente (E. Fama: “The Behaviour of Stock Market Prices”, 1965) spune că totalitatea informaţiilor privind valorile cotate este disponibilă în orice moment şi pentru toţi operatorii. O piaţă este eficientă atunci când cursurile se formează pe baza tutuor informaţiilor disponibile. Pieţele eficiente sunt “perfecte”, în sensul că formarea cursurilor se face pe baza tuturor informaţiilor disponibile (aceste pieţe încurajează speculaţia, plecând de la informaţii rezervate celor iniţiaţi). Produsele derivate participă la această eficienţă deoarece ele pun în evidenţă anticipaţiile investitorilor. Ele permit o mai bună alocare a capitalului, o redistribuire a riscurilor între agenţii economici şi o ameliorare a strategiilor de acoperire a acestor riscuri. Nu se poate spune că pieţele derivate nu creează bogăţie. Ele permit ameliorarea funcţionării economiei reale, în măsura în care anumite activităţi productive nu pot fi desfăşurate dacă riscurile financiare nu au fost acoperite.
II.3.2.2. Pierderile spectaculoase
De-a lungul anilor 1990, mai multe firme, bănci au suferit pierderi colosale pe pieţele derivate. Este vorba de districtul Orange (California) pe piaţa la termen a ratelor dobânzii, de Metallgesellschaft (firmă germană) pe piaţa la termen a petrolului, de Barings (bancă de afaceri) pe pieţele asiatice de acţiuni sau casa japoneză de comerţ Sumitomo pe piaţa metalelor. Aceste pierderi au fost provocate fie din cauza unor erori umane legate de o proastă administrare a instrumentelor financiare, fie din cauza unor slăbiciuni ale proceselor de control, privind angajamentele luate de un trader. Produsele derivate prost utilizate pot reprezenta adevărate bombe cu efect întârziat în contul firmelor.
II.3.2.3. Formarea “baloanelor speculative”
Pieţele derivate sunt considerate a fi la originea marilor valori speculative de pe pieţele de schimb şi de a face să planeze riscul unei insolvabilităţi generalizate asupra sistemului monetar internaţional. Există riscuri de destabilizare monetară ce ţin în mare parte de elemente psihologice. Este suficientă o cifră prost interpretată sau scoasă din context, ori de o frază pronunţată de un mare om de afaceri de la bursa de pe Wall Street pentru ca tranzacţiile pe piaţă să devieze. Vorbim de “baloane speculative” (Dornbusch, Frankel, Blanchard, Watson) atunci când preţul unui activ financiar se depărtează puternic şi în mod cumulativ faţă de valoarea sa fundamentală.
Nu există neapărat o opoziţie între existenţa baloanelor speculative şi faptul că anticipaţiile agenţilor economici sunt raţionale. Dacă un număr mare de agenţi economici crede ca preţul unei acţiuni va creşte, atunci există şanse mari pentru ca lucrueile să evolueze în acest sens. În timpul crizelor (1992-1993), care au stat la baza creării Sistemului Monetar European (SME), opţiunile de schimb au fost utilizate în mod privilegiat de speculatori. Graţie efectului de levier, aceste opţiuni permit specularea masivă a unei monede. În acelaşi mod, anumiţi speculatori, cum ar fi ,de exemplu, miliardarul american G. Soros (omul care a constrâns lira sterlină să iasă din SME în 1992) au devenit “oile negre” ale băncilor centrale.
II.4. EUREX
Ca un exemplu concludent al pieţelor derivate putem aminti EUREX-ul. Eurex Clearing AG a fost creată în 1998, ca o sucursală exclusivă a Eurex Frankfurt AG. A luat fiinţă ca rezultat prin absorbţia a două burse derivate, DTB Deutsche Terminbörse şi SOFFEX (Swiss Options and Financial Futures Exchange). Cele două burse aveau încă înaintea anului 1998 integrate sistemele de clearing şi de comerţ. Eurex Clearing AG şi-a extins treptat activitatea spre operaţiuni cu obligaţiuni şi shimburi repo.
Eurex Clearing AG privită ca o casă de compensaţie pentru produsele şi pieţele internaţionale
Când aceasta a fost creată, în 1998, o strategie orientată către viitor a fost implementată, pe fundamentul unei separate case de compensaţie. Având acest rol, Eurex Clearing AG nu numai că a continuat să asigure realizarea şi compensaţia operaţiunilor futures şi options în cadrul bursei Eurex, dar s-a şi deschis către alte produse şi platforme internaţionale. De altfel, interfeţele standardizate ale variatelor depozite de securitate (CSDs) garantau eficienţa şi costul scăzut al proceselor de tranzacţie. Acest program a fost implementat în mod treptat, având ca rezultat în zilele de astăzi faptul că Eurex Clearing AG a devenit deja locul central de desfăşurare a afacerilor tranzacţionate în cadru Eurex Exchanges, Eurex Bonds GmbH şi Eurex Repo GmbH. Un punct de răscruce în propria evoluţie, dar ceva mai îndepărtat, şi pentru a realiza această strategie îl reprezintă conectarea Frankfurt Wertpapier Börse (FWB) cu Eurex Clearing AG.
Una din pieţele caracteristice ţărilor cu economie avansată, pe care se oferă şi se desfac, după o procedură specială, mărfuri fungibile şi hârtii de valoare – acţiuni şi obligaţiuni emise de societăţile comerciale – o constituie bursa.
Primele burse au apărut în Evul Mediu, denumirea fiind preluată după familia veneţiană Della Borsa care, la sfârşitul secolului al XIV-lea, a înfiinţat la Bruges (Flandra – Belgia) un local în care se negociau periodic diferite valori, atât marfuri (aur, argint, platină), cât şi hârtii de valoare. Ulterior, bursa de mărfuri s-a separat de bursa hârtiilor de valoare. De-a lungul timpului ele au cunoscut o istorie destul de zbuciumată până când, în ţările cu economie avansată, au ajuns o instituţie cu un grad ridicat de reglementare.
În anul 1531 a fost înfiinţată bursa din Anvers, apoi cea din Lyon şi Hamburg. În 1564 a început să funcţioneze la Londra - The Royal Stock Exchange.
Prima bursă din Paris a apărut în 1724, iar cea din New York în 1817. În prezent, principalele burse de valori se află în Europa: la Londra (Stock Exchange), Paris, Milano, Frankfurt am Mein, München, iar în S.U.A. la New York (cele două burse din Wall Street, şi anume New York Stock Exchange si Big Board sau American Stock Exchange) la care se mai adaugă cele regionale precum Midwest, Cincinnati, Pacific Coast, Philadelphia şi Boston, care negociază aproximativ 12,5% din totalul acţiunilor ce se vând si se cumpără pe teritoriul Statelor Unite.
În căutarea unei definiţii actuale, am putea spune că bursa este o instituţie specifică economiei de piaţă, care se apropie cel mai mult de modelul teoretic al pieţei perfecte.
Societatea de bursă poate să cumuleze cele două funcţii pe care le deţine: de intermediere şi de realizare de comerţ cu titluri, situaţie în care se numeşte firmă de broker/dealer.
În unele ţări, societăţile de bursă pot să intervină şi pe piaţa primară, în activitatea de subscriere şi plasament de titluri. Dar, pe piaţa titlurilor financiare, pot desfăşura operaţiuni bursiere şi societăţi bancare sau financiare, care au în structura lor servicii specializate în activităţi de intermediere şi de comerţ cu titluri pe piaţa secundară.
Apariţia societătilor de bursă semnifică abolirea monopolului agenţilor de schimb, care erau organizaţi în Compania agenţilor de schimb şi care alegeau annual Camera sindicală. În Franţa, monopolul agenţilor de schimb a fost eliminat treptat, ca urmare a modernizării pieţei, în virtutea legii ce a fost dată în 22 ianuarie 1988 şi care s-a încheiat în 1 ianuarie 1990. la rândul său, Marea Britanie, prin reforma din octombrie 1986, a căutat să suprime specializarea excesivă, în scopul stimulării concurenţei pe piaţă. Ca urmare a acestei reforme, s-a eliminat separaţia dintre firmele care acţionau în contul clienţilor (ca brokeri) şi cele care acţionau în cont propriu (ca jobberi) şi a apărut noul tip de societate de bursă, numit market maker (creator de piaţă), care cumulează ambele funcţii (de vroker şi de jobber).
Bursele de mărfuri licitează spre cumpărare bunuri care, de regulă, nu a fost încă produse (de exemplu, bursa din Chicago). Prin intermediul ei, un producator poate să îşi vândă marfa pe care încă nu o are, dar, pentru a o produce, are nevoie de capital. În felul acesta este posibil să se câstige din diferenţa dintre preţul cu care este achitată anterior producerii ei şi preţul pieţei la momentul producerii acesteia (grâu, porumb, bumbac etc.). Există însă şi riscul de a pierde.
Cele mai importante rămân, totuşi, bursele de valori ca loc unde vin în contact cumpărătorii şi vânzătorii titlurilor de valoare – acţiuni şi obligaţiuni – cărora li se determină cursul (cotaţia).
Ce condiţii trebuie îndeplinite pentru ca să funcţioneze o bursă de valori?
În primul rând, organizarea şi funcţionarea unei burse presupune în mod necesar existenţa unei puternice economii de piaţă. După cum se ştie, bursa este o piaţă prin excelenţă, un adevărat barometru al vieţii economice, un factor care, prin capacitatea sa de a impulsiona forţele pieţei, stimulează libera iniţiativă şi pe cei ce au spirit întreprinzător.
În al doilea rând, prezenţa şi funcţionarea unei pieţe secundare a capitalului presupune prin definiţie existenţa unui sistem economic bazat pe pluralismul formelor de proprietate, în cadrul cărora proprietatea particulară să deţină ponderea cea mai mare. Aceasta este singura în măsură să pună în mişcare mecanismul cererii si ofertei pe scară largă, atât în tranzacţiile de mărfuri, cât si în cele cu hârtii de valoare. Întreprinderile particulare sunt o puternică sursă de alimentare a bursei de mărfuri si titluri financiare. Pe scurt, privatizarea creeaza bursei un larg vad comercial şi financiar.
Cu toate acestea, aşa cum experienţa altor ani a demonstrat-o, cea mai importantă condiţie pentru funcţionarea unei burse de valori o constituie existenţa unor firme mari, care întrebuinţează un volum de capital, materializat în acţiuni şi obligaţiuni. În felul acesta, proprietatea asupra acestor hârtii de valoare se distribuie (ca şi riscul de altfel) pe un număr mare de acţionari sau creditori.
În al patrulea rând, organizarea şi buna funcţionare a activităţii bursiere impune un cadru juridic adecvat. Una din virtuţile bursei constă în faptul că ea simplifică şi sporeşte operativitatea tranzacţiilor. De aceea, legea trebuie să creeze un temei juridic ferm pentru realizarea acestor operaţii, menit să câştige încrederea şi adeziunea operatorilor. Totodată, asigurarea atractivităţii bursei pentru marea masă a operatorilor virtuali, a deţinătorilor de bani, evidenţierea caracterului profitabil al activităţii bursiere trebuie făcută în contextul asumării de decizii în condiţii de risc. Operatorii vor trebui să opteze între siguranţa plasamentului şi rentabilitatea acestuia.
În condiţiile existenţei bursei de valori, persoanele înclinate spre risc, cei cu talent în afaceri, vor avea un loc unde să-şi afirme şi să-şi dezvolte aptitudinile pe baze loiale şi în mod public. Operaţiile cu caracter speculativ reprezintă unul dintre cei mai importanţi factori de sporire a tranzacţiilor, de creştere a volumului afacerilor, de ridicare a atractivităţii bursei. Iată de ce, fără un mare număr de operatori înclinaţi spre risc, fără promisiunea unor mari câştiguri, bursele îşi pierd mult din aura lor, pot cădea în banalitate, îndemnând pe posesorii de capital să-şi canalizeze eforturile spre mecanisme de piaţă subterană.
Nu este mai puţin adevărat că în consacrarea bursei, un rol deosebit de important revine oamenilor de afaceri, seriozităţii şi profesionalismului lor, precum şi intermediarilor care realizează încheierea tranzacţiilor. Specialiştii, cei meniţi să dea statut profesional acestei instituţii sunt tocmai brokeri (agenţii de bursă sau de schimb). Ei sunt cei ce organizează relaţiile dintre cei ce doresc să vândă şi cei ce doresc să cumpere anumite valori.
De regulă, titlurile de valoare sunt emise, aşa cum am văzut, de către societăţile comerciale şi vândute iniţial unor bănci specializate. Dacă aceste titluri de valoare (acţiuni) îndeplinesc anumite condiţii de dividend, atunci ele pot intra pe piaţa bursei. Aşadar, ofertele propriu-zise de acţiuni sunt făcute de către bănci prin intermediul brokerilor la o anumită valoare. La bursă, preţul acestora (cursul sau cotaţia lor) începe să fluctueze prin mecanismul cererii şi ofertei. Prin urmare, brokerii acţionează conform instrucţiunilor băncilor care, la rândul lor, răspund la solicitările clienţilor ce doresc să vândă şi să cumpere acţiuni.
Practic, operaţiunile se desfăşoară în felul următor: agenţii de schimb colectează de la clienţii lor ordinele de cumpărare şi de vânzare şi le grupează pe titluri negociabile. Înainte de deschiderea bursei, brokerii se întâlnesc şi îşi confruntă ordinele de cumpărare şi de vânzare şi, pornind de la cursul din ziua anterioară, ţinând cont şi de ordinele de vânzare şi de cumpărare primite, stabilesc cursul iniţial pentru ziua respectivă. Pe parcursul zilei, ca urmare a intenţiilor de cumpărare şi de vânzare manifestate de agenţii de schimb, cursul fiecărei acţiuni va oscila în mod corespunzător.
Plecând de la cele menţionate mai sus, s-ar părea că determinarea preţului unei acţiuni nu beneficiază de nici o fundamentare ştiinţifică, evoluând în funcţie de hazard, sau pur şi simplu în funcţie de cerere şi ofertă. Este adevărat că, atât cererea cât şi oferta joacă un rol decisiv în această ecuaţie. Însă nici ele nu pornesc de pe un teren complet gol. În principiu, se are în vedere, aşa cum am văzut, valoarea iniţială a acţiunii, dar, pe lângă aceasta, sunt luate în calcul şi dividendele posibile în anii ce vin şi rata anticipată a rentabilităţii firmelor emitente de acţiuni, precum şi alţi parametrii.
Condiţiile vânzării-cumpărării unei acţiuni sunt fixate, fără îndoială în ziua în care are loc negocierea ei. Dar, de foarte multe ori, predarea-preluarea titlurilor de valoare şi achitarea-încasarea preţului are loc la o dată ulterioară numită termen. De aici se creează posibilitatea ca, prin specularea diferenţelor dintre nivelele diferite ale cursurilor acţiunilor la termene diferite, să se obţină un anumit câştig. În general, sunt cunoscute două mari operaţii de acest fel şi anume: á la baisse şi á la hausse.
În primul caz, se contează pe scăderea în timp a cursului acţiunilor. De aceea, agenţii de schimb vând la termen un număr relativ mare de acţiuni la preţul zilei. Dacă la termenul convenit cursul acţiunilor este mult mai mic decât la data când s-a încheiat tranzacţia, agentul de schimb le cumpără de pe piaţa bursei contra unei sume mai mici şi le predă cumpărătorului. În felul acesta, el va încasa diferenţa de preţ şi anume între cel iniţial la care a vândut şi cel ulterior de la care a cumpărat efectiv de la bursă şi apoi le-a înmânat cumpărătorului.
În cel de-al doilea caz, procesul se derulează exact invers, contându-se pe creşterea în timp a cursului acţiunilor. Agentul de schimb care speculează la bursă aşteptându-se, în virtutea unor informaţii pe care le posedă, la creşterea cursului unor titluri, va cumpăra la termen un anumit număr din titlurile respective, la cursul zilei. Cumpărătorul nu trebuie, deci, să posede suma egală cu valoarea titlurilor în ziua când le achiziţionează. După un anumit timp, cursul acţiunilor crescând le va vinde la preţuri mai mari obţinând un câştig. Evident, există şi riscul ca, la termenul negociat, cursul titlurilor să nu se situeze la nivelul scontat de cei ce speculează fie á la baisse fie á la hausse.
După cum se poate constata, bursa de valori nu este locul în care se produc bunuri materiale. În cele mai multe cazuri se reflectă în mod specific procesul real al producţiei de bunuri şi servicii. Sunt şi situatii în care pot prevala operaţiunile speculative care măresc sau micşorează în mod artificial preţul hârtiilor de valoare în urma unor înţelegeri ale diferiţilor participanţi la activitatea bursieră. Pericolul unei specule nelegale îngrădeşte şi nu înlesneşte eficienţa producţiei. Dar, bursa de valori nu trebuie identificată cu o instituţie profilată pe jocuri de noroc. Profesionalismul agenţilor de schimb (a brokerilor în primul rând) dejoacă predominanţa vânzărilor şi cumpărărilor în scopuri pur speculative, împiedică derularea unor tranzacţii exagerate fără o bază reală. În plus, poate fi implicat şi controlul bancar al unor operaţii de bursă, protejarea împotriva speculei, se mai poate realiza şi prin informaţiile pe care le furnizează guvernul referitor la caracterul realist sau nerealist al unor tranzacţii de bursă. Pot fi emise chiar unele acte normative privind protejarea investitorilor împotriva unor informaţii eronate. Există apoi, o anumită răspundere a societăţilor de asigurare pentru caracterul veridic al unor informaţii. Aşa-numitele speculaţii á la baisse şi á la hausse, deşi există, implică riscurile asumate de cumpărătorii şi vânzătorii de acţiuni şi constituie un prilej de verificare a capacităţii lor de a se orienta, de a câştiga sau de a pierde în anumite limite, oricum destul de stimulative pentru dezvoltarea, în continuare, a simtului lor de întreprinzători.
În acest context, care sunt funcţiile şi rolul pe care îl îndeplinesc bursele de valori într-o economie de piaţă?
Dupa cum a rezultat din cele mentionate mai sus, jocul de bursa nu este lasat la voia întâmplării. La baza sa trebuie să stea, în principal, evoluţia reală a activităţilor productive. Atât teoria cât şi practica burselor de valori au scos în evidenţă cel putin trei funcţii utile şi anume:
Să ne oprim puţin asupra fiecăreia din funcţiile menţionate. Aşa cum am mai arătat, bursa constituie piaţa pe care titlurile de valoare pot fi comercializate, ea este aceea care le conferă în ultima instanţă calitatea de hârtii de valoare, dându-le în fiecare zi un preţ – cursul de bursă. Prin apariţia unei pieţe secundare a capitalului, respectiv a unei pieţe permanente a hârtiilor de valoare, se creează posibilitatea transformării imediate a acestora în bani lichizi, dacă, bineînţeles, detinatorul de acţiuni (share-holder) doreşte acest lucru. Dacă n-ar exista posibilitatea vinderii rapide a acţiunilor la bursă, în caz de necesitate, atunci acţionării obişnuiţi n-ar mai fi dispuşi să-şi investească banii în hârtii de valoare, preferând sistemul depunerilor în casele de economii, sau cel al depozitelor bancare. Crearea bursei nu anulează, deci, alte posibilităţi de păstrare a disponibilităţilor băneşti, dar are marele avantaj că stimulează spiritul de întreprindere şi creativitatea în afaceri.